|
Paolo Borghi
|
||
|
|
E’ ciapa spech
e’ mêr ’Spridi
rašêdi d’vent caval dla séra al
s’arduš dnânz dal cundensêdi traz d’nùval sustnènd la nöt ment ch’la rimpiaza l’arlušór de’ dè. Pu u-s fa vent int e’ séri u
s’êlza e’ mêr e pu a-n zérch gnânca piò, stramëž agli ònd dla burasca, un sintir ch’u-m scurta a e’ sren infena
che la têra la-s
scânsa a i mi pinsir. E
mentar ch’a-n rinses a truvêm dentar viguróši rašon par arcurdêmla e’
ciapa spech e’ mêr. Sciröch E’ šlinês de’ tramont šlumbê,
int e’ flei dla caldâna infughida de’ sciröch ch’l’imbazucles al fôrz e me, igna môd, indulent a i dagh ment. Sóra la bêrca fiaca, insunlida ins l’âncura, la pasa indifarenta la stašon e a me svùit e’ dešidéri ad salpêr e griv l’ardì intrigh de’ campê’ Un strâmbal
armistizi Areb chêra d’avé’ l’alšir d’cuntêt ste mi instichêm fra lòstar sâm ad mêr, ad cvel ch’a sö, ad tot j’incantament ch’i-m cuima dentar, de’ praciš mument quând ch’i-s ražonž i dulfen a šgvazê’ sóra l’ònda senza temp int la nöt indulenta. Scampiet scurt ad strinžura sòbit sota e’ mašinê’
dla pruva e ch’i m’adórna d’un strâmbal armistizi cun me stes. Areb nench chêra d’êsar bon d’spieghê’ ad cvel che pu u m’armasta d’ségvit a e’ su cumiêt, ad ste mi vuluntêri cunfen da un švìdar ešèstar. A savreb cundividli. T’a-m cuntitia de’ mêr cumpâgn
a un paragon cun l’ešistenza, èn
d’mêra cuntintèza, t’gitia
pu. E
t’scuritia de’ temp e
t’intindivta incóra, a crid, dla vita: de’ ciapê’ e’ lêrgh, de’ turnê’ a têra, spes e’
côr gonf ad paura. T’a-m
cuntitia quest, vëc, e
a li pinséva fôli strufignêdi impasì ariut int un
scòrar sfiadê. Môrt, adës t’a-n mutiv, l’è pas grân temp: e
mo a sö me, cve, spöst a scartablê’ fra
’l tu parôl int la mimôria, incù ch’a
savreb cundividli. |
Prende
risalto il mare Confuse folate di vento nella sera spingono
innanzi condensate tracce di
cirri sorreggendo la notte mentre
soppianta il chiarore del giorno. Poi
si fa vento vero, s’alza
il mare, poi non cerco neppure fra le ondate della burrasca, un sentiero che scorti al sereno, finché la terra si scansa ai miei pensieri. E mentre non riesco a scovare in me stesso incombenti ragioni di ricordo, prende risalto il mare. Scirocco L’illanguidirsi del tramonto torpido nel cocente alitare di scirocco che stordisce le forze e cui
d’altronde apatico acconsento. Sulla barca fiacca a picco sull’ancora, fluisce inane la stagione ed a me vuoto il desiderio di salpare e greve l’ ardito impaccio del vivere. Uno strano armistizio Mi
piacerebbe poterti narrare di
questo inoltrarmi fra lucidi sciami di plancton di
ciò che sono, degli abbagliamenti che
mi colmano dentro, dell’istante nel
quale ci raggiungono i delfini a
sguazzare sull’onda senza tempo nella
notte indolente. Scarti
che a stento percepisco sotto il
dislocarsi della prua e
m’adornano di
uno strambo armistizio con me stesso. Mi
piacerebbe saperti anche spiegare che
cosa poi m’avanza, in
seguito al loro commiato, di
questo mio volontario confino da
un algido esistere. Saprei condividerle Mi narravi del mare come metafora dell’esistenza anni di amara esultanza, dicevi poi. E inoltre dicevi del tempo e credo intendessi ancora della vita: del salpare da terra, del tornarvi, spesso col cuore grosso di sgomento. Narravi questo, vecchio, e le pensavo gualcite parabole, vizze rivalse, in un parlare esausto. Morto, oggi taci, è accaduto tempo, ed ora io sono qui a scartabellare quelle parole nel ricordo, adesso che
saprei condividerle. |